5 august 2020

Cum o ia AMERICA pe urmele RUSIEI BOLȘEVICE. Comentarii, reacții și analize despre stupefianta REVOLUȚIE CULTURALĂ care a cuprins SUA/ Tucker Carlson despre Black Lives Matter și sensul revendicării ABOLIRII POLIȚIEI/ Soros, revoluționarii profesioniști și NOUL LEVIATHAN


Tucker Carlson despre CHAZ – Capitol Hill Autonomous Zone, o zonă din orașul Seattle ocupată integral de activiști și demonstranți în numele antirasismului și al mișcării Black Lives Matter. În „zonă” sunt raportate de șefa poliției locale, o persoană de culoare, violențe, jafuri, violuri; poliția a fost evacuată, iar primărița orașului refuză să intervină, răspunzând sarcastic unui apel pe Twitter al președintelui Trump în acest sens.

Jurnalistul Fox News susține că Black Lives Matter nu este, cu adevărat, despre viețile negilor din SUA, ci despre interesele electorale ale Partidului Democrat (în toamnă vor avea loc alegeri prezidențiale în SUA).

Mai mult decât atât, Tucker susține că sloganul Defund The Police, care echivalează cu abolirea Poliției, ascunde, de fapt, intenția democraților de a scăpa de această instituție (care, într-adevăr, pare mult mai apropiată politic de Trump și de republicani) și de a o înlocui cu o miliție woke (revoluționară). Jurnalistul face referire și la cazurile de amuțire și de marginalizare a celor care au îndrăznit să nu se ralieze sau să critice mișcarea BLM (vezi pentru acest subiect și mai jos).

Tucker a fost ținta unei campanii de înfierare pentru acest monolog, și șase companii au anunțat că nu vor mai rula publicitate în timpul emisiunii sale. În apărarea lui Tucker a fost inițiată campania #IStandWithTuckerCarlson pe Twitter.

REACȚIONARII:

Vara sovietică a „Americii de la Weimar”

de Rod Dreher

Am scris multe postări despre cartea mea în curs de apariție, Live Not By Lies („Să nu trăiești prin minciună”), deși nu va fi publicată decât în septembrie, pentru că evenimentele ultimelor zece zile i-au validat teza mai mult decât orice alt lucru la care m-aș fi așteptat. Este o carte care le spune americanilor – îndeosebi creștinilor americani – să se pregătească pentru „totalitarismul soft” din partea revoluționaro-vigilenților care preiau controlul asupra instituțiilor existente. Și le oferă învățăminte trase de cei care au îndurat „totalitarismul de fier” sovietic și din blocul sovietic. În timp ce finalizam cartea, în primăvara acestui an, îmi făceam griji că multor americani le-ar putea fi greu să accepte această teză.

În fond, deși cartea The Benedict Option („Opțiunea Benedict”) s-a vândut foarte bine, încă există mulți creștini americani, cu convingeri mai mult sau mai puțin tradiționale, care refuză să admită că ordinea socială în care există un loc și pentru ei a ajuns la un final și că am intrat într-o vreme a haosului postcreștin (și anticreștin) – un timp care cere o strategie disciplinată de rezistență în fața presiunii, nu mult deosebită de cea a primilor benedictini. Nimeni nu vrea să creadă în ce-i mai rău, oricâte dovezi li s-ar aduce. În The Benedict Option, „ce-i mai rău” nu este persecuția, ci erodarea constantă a credinței și practicii creștine, sub presiunea venită din partea culturii postcreștine dominante. În opinia mea, optimismul de tip „toată lumea râde, cântă și dansează” pe care îl manifestă atât de mulți creștini americani este complet nefondat și, practic, o reacție primejdios de naivă în fața vremurilor. Un prieten creștin, profesor universitar, îmi spunea acum câțiva ani că nu a venit încă momentul „Opțiunii Benedict” pentru că există milioane de creștini conservatori care nu înțeleg, așa cum chiar înțeleg creștinii conservatori din universități și mass-media, cu câtă ură sunt priviți creștinii de dreapta din Biserica Episcopală. „Dacă Trump pierde, li se va smulge vălul de pe ochi”, spunea amicul meu.

Poate că așa este. Dar am scris o carte care vine cu o afirmație încă mai extremă: aceea că creștinii conservatori (și toți ceilalți conservatori, deși cartea li se adresează credincioșilor) vor fi persecutați la modul concret și vor fi forțați să profeseze lucruri în care nu cred, dacă vor să nu-și piardă slujbele, statutul social și prietenii. Nu vor exista agenți ai poliției secrete sau gulaguri, dar vor exista sisteme de credit social în stil chinezesc și altele asemenea – tocmai de aceea spun că totalitarismul care se anunță va fi unul „soft”. Dar va fi tot un regim totalitarist. Un semn al regimului totalitar este politizarea a tot. La asta mă gândeam aseară, când o cititoare mi-a trimis pe e-mail captura de ecran cu mesajul primit de la furnizorul ei de televiziune prin cablu, când femeia a vrut să-și plătească factura. Compania de cablu dorea să-și informeze clienții, în mare detaliu, despre poziția sa virtuoasă în chestiunea „Black Lives Matter” – „Viețile negrilor contează”. Cititoarea mea mi-a spus: „Eu nu vreau decât să-mi plătesc factura”, plângându-se că, dintr-o dată, în ultima săptămână, peste tot dai de declarații de adeziune la conștientizarea problemei rasismului.

(Ceea ce se prea poate să-i fi scăpat cititoarei mele este că, dacă n-ar fi fost conștientizarea chestiunii rasei, ar fi fost conștientizarea chestiunii homosexualilor. Iunie este luna paradei Pride – „Mândru să fiu homosexual”. Îmi imaginasem că fiecare lună și fiecare secundă din zi este pentru „mândria de a fi homosexual”, dar uite că acum nu. Bănuiesc că chakrele revoluționaro-vigilente se vor alinia, totuși, într-un final.)

În fine, m-am gândit toată primăvara la cum voi aborda interviurile la toamnă, când cartea va fi apărut, și că trebuie să-i conving pe potențialii cititori că lucrurile chiar stau atât de prost. Socoteala mea era că nu va fi chiar greu în următorii cinci ani – dar cartea n-o public peste cinci ani, ci la toamnă. Ce-ar trebui să fac?

Apoi s-au întâmplat ultimele două săptămâni. Dacă tu, ca un conservator, și mai ales ca un creștin conservator, nu înțelegi cât de repede pot Revoluționaro-Vigilenții din instituții, inclusiv corporații – și chiar o vor face – să te forțeze să spui și afirmi lucruri pe care nu le crezi, sub amenințarea de a deveni altfel un paria fără slujbă, atunci ești orb de bunăvoie. Nu ai cum să eviți acest lucru. Votează cu Trump, dacă crezi că va fi de ajutor, dar Marea Trezire Revoluționar-Vigilentă de-a lungul și de-a latul instituțiilor americane s-a petrecut și sub Trump, și nici el n-are ce-i face. Politica identității este ideologia care potențează acest totalitarism. Curând, unica rezistență eficace pe care vom putea s-o oferim este cea recomandată de Soljenițîn în eseul lui din 1974 intitulat “Live Not By Lies,” („Să nu trăiești prin minciună”), de unde am preluat titlul cărții mele. Mesajul este simplu, dar radical: poate că nu vei fi în stare să oprești acest sistem corupt și necinstit să ia tot în stăpânire, dar nu ești obligat să cooperezi cu el. Cum spunea Soljenițîn:

Iar cheia cea mai simplă și mai accesibilă către eliberarea noastră, atât de neglijată de noi înșine, se află chiar aici: neparticiparea personală la minciună. Deși minciunile ascund totul, deși minciunile cuprind totul, nu o vor face cu ajutor din partea mea.

Noi, conservatorii din Dreapta avem de fapt mult mai multe opțiuni la dispoziție decât aveau sovieticii în 1974, evident. Societatea noastră rămâne totuși o democrație. Dar sunt sigur că marea majoritate a americanilor se vor conforma, ca să-și projeze confortul. Pentru cei care au curajul să n-o facă, am scris o carte.

Dacă tot te mai îndoiești de potențialul revoluționar al acestui moment, te invit să citești un interviu apărut în The Wall Street Journal, în care Barton Swaim discută cu Gary Saul Morson, profesor de literatură rusă care predă la Universitatea Chicago (vezi aici). Cei doi discută despre similitudinile dintre America de azi și Rusia de acum o sută și ceva de ani, care se îndrepta cu toată viteza spre Revoluția din Octombrie. Articolul nu poate fi accesat decât de abonați, dar voi posta mai jos câteva extrase.

Swaim începe prin a compara aceste tulburări de stradă recente cu cele petrecute la Los Angeles în 1992:

Dar poate cea mai frapantă diferență este justificarea violenței prin raționalizare, iar uneori chiar apărarea ei, strigată în gura mare de către elitele stângiste: glorificarea distrugerii haotice, defăimarea și înjosirea poliției și a admiratorilor ei din clasa mijlocie, pledoariile sforăitoare în apărarea vandalismului. Sentimentul revoluției și al luptei de clasă e peste tot, în această săptămână: „cognoscenții” și obidiții claselor inferioare împotriva proprietarilor de prăvălii din mica burghezie; elita și cei ce pretind că o reprezintă, împotriva tuturor celorlalți.

Gary Saul Morson spune că el nu are niciun fel de cunoștințe speciale în privința acțiunilor poliției și a morții lui George Floyd. Dar are o teză provocatoare despre momentul politic actual din America: „Pentru mine, seamănă uluitor cu Rusia de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când practic întreaga clasă educată simțea că trebuie pur și simplu să fii împotriva regimului țarist sau să fii revoluționar de-un fel sau altul”.

Și:

În ultima perioadă a Rusiei țariste, unele partide politice și alte grupări – social-democrații, anarhiștii, marxiștii – girau în mod explicit terorismul. „Cei din partidul liberal – Democrații Constituționali, cum își spuneau ei – nu erau de acord cu terorismul”, spune dl Morson. „Dar au refuzat să-l condamne. Și, într-adevăr, au cerut eliberarea din închisoare a tuturor teroriștilor, care se juraseră să continue cu terorismul imediat ce ieșeau de acolo… O zicere devenită celebră a unuia dintre liderii liberali a formulat chestiunea astfel: „Să condamnăm terorismul? Asta ar însemna moartea morală a partidului”.

Lecția pare extrem de relevantă astăzi. „Când ești târât în ceva în care tu însuți nu prea crezi – pentru că altfel vei fi identificat cu «răii», iar identitatea ta primară este să fii «un om bun», nu ca oamenii aceia –, vei sfârși prin a susține lucruri despre care știi că sunt greșite. Și dacă nu există vreo forță morală care s-o oprească, alunecarea va accelera”.

Morson arată cum, în cultura rusă de la sfârșit de secol XIX, a fi un „intelighent” (cuvântul intelighenția derivă din limba rusă) însemna să fii un opozant implacabil și violent împotriva ordinii stăpânitoare. Puteai să le atragi atenția acestor radicali că ei înșiși făceau parte din acea ordine stăpânitoare privilegiată – lor nu li se părea că ar fi așa. Ei credeau că oamenii cu idei trebuie să guverneze societatea – adică ei, și numai ei. Recentul volum de istorie al lui Yuri Slezkine, The House Of Government, spune această poveste în cele mai mici amănunte. Imaginați-vă senatul profesoral de la Yale conducând o revoluție violentă, și se cheamă că v-ați făcut cât de cât o idee.

Swaim îl întreabă pe profesorul Morson:

Există probabilitatea ca societatea americană, modelată de creștinismul protestant și dominată de un soi de liberalism de stânga, umanitarist și împăciuitor, să cadă vreodată în barbaria Revoluției Ruse? Nu suntem noi, cumva – și bâjbâi după un termen potrivit, în timp ce-mi formulez întrebarea –, prea moi pentru genul acesta de violență totalitară?

„Nu știu”, răspunde dl Morson după o lungă pauză. „Nu știu dacă asta înseamnă că oamenii nu vor merge chiar atât de departe cum au mers în Rusia sau dacă nu înseamnă altceva decât că va exista mai puțină rezistență în fața barbariei”.

Pericolul începe, crede dl Morson, atunci când problemele complexe, sociale și politice nu mai pot fi dezbătute deschis. „Intri într-o situație revoluționară pentru că oamenii nu mai pot să audă”; spune el. „Poate exista un dialog asupra întrebărilor importante? sau nu există decât un singur lucru de spus despre fiecare chestiune? Le este oamenilor frică să spună: «Da, bine, dar nu e chiar atât de simplu cum spui»?… Atunci când nu poți face asta, te îndrepți către un stat al unui singur partid sau către un soi sau altul de dictatură. Dacă una dintre părți are întotdeauna dreptate și cealaltă greșește întotdeauna, de ce să nu rămână decât prima, cea corectă?”

Exact într-acolo ne îndreptăm noi! Dar nu va fi un sistem bolșevic. Va fi iliberalism managerial, ajutat de tehnologie (cum ar fi un sistem de credit social). Încă un ultim fragment din articolul-interviu:

Supoziția că America se duce spre anarhie sau revoluție din cauză că am avut o săptămână cu tulburări de stradă – sau trei ani de rea-credință și acrimonie sau trei decenii de polarizare – încă mai pare greu de admis. Dl Morson are grijă să nu prezică cursul evenimentelor, folosind nu o dată exprimarea „în măsura în care se aplică exemplul rus”.

Dar tot el spune: „avem o depresiune economică majoră, avem spaima teribilă de boală, iar acum avem revolte de masă în stradă, pe care conducătorii noștri par a nu ști cum să le gestioneze. Asta înseamnă o alunecare foarte rapidă la vale, față de nu mai departe decât anul trecut. Și nu avem niciun motiv să credem că se va încetini. Alunecarea ar putea foarte bine să continue”.

Iar istoria se poate desfășura în moduri imprevizibile. Cine ar fi crezut, acum 20 de ani, spune Morson, că garanția liberei exprimări din Primul Amendament va deveni o chestiune învechită, de domeniul trecutului, pentru stânga liberală? „Altădată îi făceam pe studenți să râdă, când le povesteam ce mi-a spus un cetățean sovietic odată: «Bineînțeles că avem libertate de exprimare! Însă pur și simplu nu le permitem oamenilor să mintă.» Ceea ce stârnea râsete, altădată! Acum studenții nu mai râd.”

Nu, nu mai râd. Citiți tot articolul, dacă puteți.

Într-o relatare de presă care are legătură cu subiectul, un jurnalist din redacția The Atlantic încurajează cu urale ceea ce se petrece (referire la tulburările violente apărute după incidentul morții lui George Floyd – n.n.), văzând în aceste evenimente una dintre „Revoluțiile Colorate” (vezi aici). Ei chiar cred că vor obține o schimbare de regim – că are loc o lovitură de stat – și că asta e un lucru bun. De remarcat cum autorul articolului din The Atlantic, Franklin Foer, vede în decizia Marilor Corporații de a capitula în fața revendicărilor protestatarilor un semn de schimbare revoluționară.

Actualizare:

Mda:

[„Alegerea de «a nu te băga în politică» și în problematica justiției sociale este un privilegiu alb.

Tu poți să ignori oprimarea numai pentru că nu te confrunți și tu cu ea sau nu ești forțat să o ataci, cum sunt forțate alte rase”]

Ședințele de luptă sunt aici și nu pleacă nicăieri

de John Daniel Davidson

Între scenele care au circulat pe rețelele sociale în această săptămână, cu protestatari și gloată răzvrătită, cu magazine incendiate și baricade ale poliției, două se evidențiază ca semne prevestitoare a ceea ce vor însemna toate acestea pentru viitorul societății americane mainstream.

Primul a fost un videoclip (vezi aici) în care un mic grup de oameni albi îngenuncheau în fața unui grup de oameni negri:

Un bărbat alb, în primul rând al grupului îngenuncheat, se roagă, cu vocea tremurată de emoție:

„Tatăl nostru, ne cerem iertare de la frații noștri negri și de la surorile noastre negre, pentru ani și ani de rasism, de rasism sistematic”.

Al doilea este un videoclip al unei mari adunări de oameni din Bethesda, o suburbie luxoasă a orașului Washington, D.C, în statul Maryland. Aproape o mie de protestatari, majoritatea albi, cu mâinile ridicate parcă a rugă, angajați într-un soi de rugăciune justițiarist-vigilentă colectivă, repetă după un bărbat care ține în mână un microfon:

„Îmi voi folosi vocea în cel mai înălțător mod cu putință și voi face tot ce îmi stă în putere ca să-mi educ comunitatea. Îmi voi iubi vecinii negri la fel ca pe cei albi…”.

[Video, aici: Protestari din Bethesda participă la o predică justițiarist-vigilentă ca să-și strige vinovăția albă. De remarcat că nici măcar unul nu respectă ”distanța socială”. Cu două-trei săptămâni în urmă, presa i-ar fi numit pentru asta teroriști.]

Mai mult decât jafurile și bătăile de stradă, mai mult decât ciocnirile dintre poliție și protestatari, aceste scene cu albi care fac genuflexiuni într-o afirmare publică de masă a propriei vinovății este cheia necesară ca să înțelegem spre ce se îndreaptă toate acestea.

Modelul pus la treabă aici este cel al Revoluției Culturale Chineze, cu „ședințele de luptă” organizate în masă, în care orice om considerat ca având insuficientă simpatie față de proletariat sau un stil de viață excesiv de burghez, era supus umilințelor publice, târât pe străzi și arătat lumii ca exemplu negativ, atacat, denunțat și pus la stâlpul infamiei. Deseori, aceste ședințe de luptă se terminau cu false mărturisiri și rugăminți cerând îndurare.

Evident, nimeni din America nu este scos să defileze pe stradă împotriva voinței sale. Dar prin faptul că se bulucesc să-și mărturisească presupusa vinovăție pentru rasism, acești oameni recunosc că simt nevoia să-și afirme public credința față de politica identității justițiarist-vigilente. Ceea ce reprezintă nici mai mult mai puțin decât apariția unui nou regim ideologic în viața americană. Un lucru care acum este făcut de bunăvoie, în chip de afirmare publică aparent spontană a unei ideologii progresiste, va deveni în timp o datorie. Dacă vrei o carieră, o platformă de exprimare publică sau o viață profesională în societatea mainstream, va trebui să-ți afirmi deschis credința față de stânga culturală.

Iată cum va funcționa noul regim

Deja vedem exemple ale modului în care se va manifesta noul regim. Săptămâna aceasta, comentatorul de sport Grant Napear, care comentează meciuri de baschet din campionatul NBA încă din 1988, nelipsind niciodată de la partidele echipei Sacramento Kings, și-a dat demisia (vezi aici) după ce postase pe Twitter mesajul „TOATE VIEȚILE CONTEAZĂ”, în seara de duminică, drept răspuns la o întrebare pe care o pusese DeMarcus Cousins, fostă vedetă a echipei Sacramento Kings, despre cum vede el, Napear, mișcarea Black Lives Matter („Viețile negrilor contează”).

În nici câteva zile, Napear și-a pierdut și populara lui emisiune sportivă de la radio. Ulterior, el și-a exprimat public scuzele în cotidianul local Sacramento Bee (vezi aici). „Nu sunt chiar atât de bine informat pe cât credeam, în privința mișcării Black Lives Matter”, a spus Napear. „Nici prin cap nu mi-a trecut că atunci când am spus «Toate viețile contează», era o afirmație contrară mesajului pe care Black Lives Matter încearcă să-l transmită”.

N-a contat. Pentru păcatul de-a fi fost insuficient de justițiarist-vigilent în privința BLM, cariera lui Napear a luat sfârșit.

[Mai multe cazuri similare, aici: threadreaderapp.com/thread/1269314030663012352.html – n.n.]

Nu trebuie să faci un prea mare efort de imaginație ca să-ți dai seama cum s-ar putea repeta acest proces în viitor, și încă la o scară de masă. Oricine are o slujbă în vizorul public sau chiar și numai un număr semnificativ de urmăritori pe rețelele sociale și care nu-și afirmă public preferințele ideologice ale Noii Stângi, ar putea fi supus unui tratament similar. Într-o anumită măsură, așa se și întâmplă deja.

Iar semnele s-au arătat de mult timp. Ceea ce vedem acum este rezultatul unui proiect multi-cincinal al noii stângi ideologice, rodind acum din plin în viața civică americană. Proiectul acesta și-a găsit probabil exprimarea cea mai deplină în inițiativa celor de la New York Times Magazine, „The 1619 Project”, care își ia drept punct de pornire ideea că America s-a întemeiat pe dorința de a proteja și păstra sclavia, și că sistemul constituțional american este sursa tuturor relelor societății, pe primul loc între ele fiind rasismul.

Cu alte cuvinte, America în sine și ca atare este, în această viziune, cauza primară a tuturor nenorocirilor care s-au abătut acum peste noi, și America în sine și ca atare este cea care trebuie să fie transformată, pentru a îndrepta nedreptățile trecutului. Iar dacă nu te alături celor care vor să facă această transformare, probabil că nu-ți vei găsi un loc în noua Americă.

ActiveNews:

Prof. Gary Saul Morson, Universitatea din Chicago, spune că atmosfera din SUA seamănă cu ce a precedat revoluția bolșevică din Rusia: Pentru mine, seamănă cu ce s-a întâmplat la finalul secolului XIX, începutul secolului XX, în Rusia

Situația din Statele Unite amintește de stare de spirit din Rusia de dinainte de Revoluția bolșevică crede profesorul Gary Saul Morson, titular al catedrei de literatură rusă de la Universitatea din Chicago, intervievat de Wall Street Journal .

În Rusia țaristă, anumite partide politice și alte grupări – Social Democrații, anarhiștii, marxiștii – susțineau explicit terorismul. „Partidul Liberal – Democrații Constituționali își spuneau – nu acceptau terorismul. Dar refuzau să-l condemne. Și, într-adevăr, cereau eliberarea din închisori a teroriștilor, care continua să producă terorism imediat ce ieșeau”, spune el vorbind de asemănarea cu situația de azi, când liderii partidelor politice americane s-au ferit să critice demonstranții violenți.

Profesorul discută cum în cultura rusă a secolului XIX, pentru a fi considerat „intelectual” însemna să fii, implacabil, împotriva ordinii de drept. A fi revoluționar.

Morson spune că nu știe dacă situația din America va degenera în barbaria care s-a petrecut odată cu Revoluția bolșveică, dar nici dacă ar exista o opoziție la fel de mare ca în Rusia față de acest proces, dacă ar avea loc.

„Nu știu”, răspunde Morson la întrebarea lui Barton Swaim. „Nu știu dacă asta înseamnă că oamenii nu vor merge la fel de departe precum au făcut-o în Rusia sau doar că nu va fi o rezistență la fel de mare față de eveniment”.

Pericolul, afirmă el, apare atunci când probleme sociale și politice complexe nu mai pot fi dezbătute. „Intri într-o situație revoluționară pentru că oamenii nu mai aud. Poate exista un dialog pe chestiuni importante sau e doar un singur lucru de spus despre fiecare problemă? Le este teamă oamenilor să spună „Ei bine, da, dar nu chiar așa de simplu”?…Când nu poți spune asta, atunci te îndrepți spre un stat cu partid unic sau un fel de dictatură. Dacă un partid are mereu dreptate și altul mereu greșește, de ce să nu-l avem atunci doar pe cel corect?”.

Profesorul Morson vorbește despre pericolul „segregării ideologice”: „Era ușor pentru albi să creadă lucruri rele despre negri pe vremea când nu cunoscuseră niciunul. Dar când trăiești cu cineva, realizezi că nu sunt mai răi decât tine…Avem de-a face cu o segregare ideologică crescută de ambele părți. Cealaltă parte are păreri caricaturale despre celălalt”.

Asumarea inevitabilității istorice poate juca un rol aici. O auziți în limbajul nostru politic: o politică favorizată este „o idee al cărei timp a venit”, una defavorizată este cea care vorbește „de partea greșită a istoriei”. Acest tip de gândire teleologică – istoria are o direcție, iar această direcție este identică cu părerile noastre politice – este înfrumusețată, în mod inconștient, astăzi de oameni foarte educați. Acesta a fost, de asemenea, „unul dintre argumentele centrale ale gândirii rusești de la sfârșitul secolului XIX”, spune Morson.

„Are istoria o direcție? Și mai târziu înseamnă neapărat mai bun? Cei mai mari gânditori – Tolstoi, Alexander Herzen – au răspuns nu, mai târziu nu este întotdeauna mai bun. Ei credeau că acest fel de gândire era o importare a providențialismului religios în istorie – determinismul lui Hegel și Marx. Dificultatea acestei forme de gândire este că te paralizează de la acțiune. Între războaie, a fost obișnuit ca oamenii să spună: „Da, poate vă place democrația liberală, dar asta este trecutul. Noi, fasciștii, suntem viitorul”. Sau `Noi, comuniștii, suntem viitorul`. Oamenii s-ar resemna cu inevitabilul și ar concluziona: `Ei bine, nu pot lupta cu viitorul, nu pot rezista fasciștilor sau comuniștilor` ”.

Stânga americană este foarte atașată de limbajul teleologic – Barack Obama a vorbit la inaugurarea sa ca președinte împotriva „dogmelor uzate care de prea multă vreme ne-au strangulat politica.” Morson amintește că și Ronald Reagan, din tabăra conservatoare,  a folosit retorica similară. „O parte de a fi revoluționar este să știi că nu trebuie să te conformezi cu ideile vechi și obosite din trecut”, a spus el într-un discurs din 1985, după cum afirmă Morson.

O altă trăsătură a inteligenției ruse a fost disprețul masiv pentru țăranii și muncitorii pe care pretindeau că-i reprezintă, adaugă Morson.

„Câți muncitori, câți țărani au fost membri ai Partidului Bolșevic? Foarte puțini. . . . Ideea lui Lenin a fost că `clasa muncitoare, lăsată de la sine, nu se va dezvolta niciodată mai mult decât o conștiință sindicală.` Aceasta este faimoasa sa afirmație. Ei trebuiau conduși de inteligenție și complet disciplinați. Indiferent ce spui, o vor face, oricât de violent. Nu trebuie să înțeleagă motivele, ci o vor face. Pentru că ei sunt agenții istoriei, așa cum i-a descris Marx. . . . Asta implică un dispreț față de clasa muncitoare și un dispreț chiar mai mare pentru țărănime”, a spus profesorul.

Presupunerea că America se îndreaptă spre anarhie sau revoluție, deoarece am avut o săptămână de revolte – sau trei ani de rea-credință și acrimonie sau trei decenii de polarizare – pare totuși greu de acceptat. Morson are grijă să nu prezică cursul evenimentelor. El folosește expresia „în măsura în care exemplul rusesc se poate aplica” de mai multe ori.

Dar, spune el, „avem o depresie majoră, avem frică îngrozitoare de boală și acum avem revolte în masă pe stradă, pe care liderii noștri nu par să știe să le facă față. Este o degenerare foarte rapidă de acum doar un an. Și nu există niciun motiv să credem că va încetini. Degenerarea ar putea continua. ”

Istoria se dsfășoară în moduri imprevizibile. Cine ar fi ghicit acum 20 ani că garanția libertății de exprimare oferită de Primul Amendament (al Constituției Americane) va deveni demodată pentru stânga liberală.

„Obișnuiam să obțin un zâmbet de la studenți citând un cetățean sovietic cu care am discutat la un moment dat. El mi-a spus: `Normal că avem libertatea de exprimare (în Uniunea Sovietică), doar că nu le permitem oamenilor să mintă`. Studenții obișnuiau să râdă. Azi, nu mai râd”, a încheiat el.

Mihai Gheorghiu:

Invazia Barbarilor Manciurieni

După The closing of the American mind (carte a lui Allan Bloom despre sfâșierea moștenirii intelectuale occidentale în universitățile americane) este firesc să urmeze The closing of the American society. Iar Europa urmează deja aceeași cale a eliberării de moștenirea ”criminală” a creștinismului și umanismului ateu, amândouă moștenirile, poate nu neapărat ireconciliabile, fiind definite de noii barbari ca fiind ”criminale” și ”suicidare” prin aluviunile ”fetide” ale unei istorii violente, nu paradisiace, așa cum este istoria noilor barbari manciurieni.

Cam aceștia sunt temenii cursului scurt de istorie a bolșevismului cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii de toate culorile și nuanțele, de la anarhismul libertar, la totalitarismul soft sorosist sau la capitalismul ”pocăit” al marilor corporații IT sau AI, incluzând aici și filantropia marilor moguli ai capitalismujlui ”pocăiți” la pensie, urmărind fantoma unei distopii primitive a vaccinării totale și globale, a luptei malthusiene împotriva surpuslui de populație și împotriva ”virusului morții” care ne amenință, după expresia leninistă consacrată, ”ceas de ceas și în poporție de masă”.

Noii barbari sunt activi, perfect motivați, au o teribilă conștiință de clasă, știu foarte bine cine le sunt inamicii și joacă perfect drama conștiinței de sine, a eliberării de ”sclavia sistemului” care îi înrobește, drama ”eliberării” din sclavia albului criminal. Ca și în cazul proletariatului dispărut, noii proletari vor să acceadă la ”umanitatea care le este interzisă de civilizația albă”, capitalistă și având cultul violenței rasiale. Universitățile îi pregătesc, din păcate, de peste jumătate de secol pentru a incendia moștenirea Occidentului, pentru a o arunca pur și simplu în aer. Tot acest scenariu salvaționist este bineînțeles o butaforie, chiar dacă rasismul și violența unei societăți sunt, firește, prezente, dar și permanent contrazise de o întreagă avalanșă de politici de incluziune, discriminare pozitivă, penalizare drastică o oricărui discurs incoprect poliltic etc.

Mesajul principal este Ura: înainte de toate urăsc totul, creștinismul, Occidentul, civilizația, capitalismul, mai ales atunci când nu îi întreține în exploatarea violenței minorităților care au luat locul clasei proletariatului distrusă de capitalismul ”crimei globale”. Urăsc și descoperirea Americii și libertatatea în care s-au născut, urăsc totul de un capăt la altul al lumii. Iubesc totuși ceva? Da, islamul radical, bolșevismul, maoismul revoluției culturale dintre 1966 și 1976, homosexualitatea, violența ignară a barbarului, în general tot ceea ce poate distruge Occidentul. Bineînțeles, că nu este de negat nimic din ceea ce a constituit nedreptate istorică sau violență criminală, dar instaurarea mașinii ideologice care ghilotinează totul, trecut, prezent și viitor este de neadmis.

Violența stradală nu este decât ultimul efect al unei înfrângeri de proporții pe care am suferit-o cu toții, este doar asaltul insurecțional sponsorizat de mogulii războiului cultural transformat în război civil, efect care nu va întârzia să se cronicizeze, să devină, ca și carantina pentru Covid-19, eternă, noua condiție umană a noii civililzații ”umane”. OMS a declarat,de altfel, că ”susține pe deplin egalitatea și mișcarea globală împotriva rasismului”, iată cum cele două revoluții se susțin și se completează reciproc.

Avertizorii local-universali de integritate, de altfel, nu mai scot o vorbă despre iliberalismul insurecțiilor violente, despre iliberalismul uciderilor și incendierilor în stradă, este pentru o cauză bună, este în sensul ascendent al istoriei. Ultima mișcare iliberală a rămas Referendumul pentru modificarea Constituției din România, din 2018, ”mișcare fascistă”, ”fundamentalistă”.

Este foarte greu să explici alianța stranie și suicidară care s-a forjat între Universitate, Corporație și Underground de peste jumătate de secol, alianță care vizează completa sabordare a moștenirii Occidentului. Toată această deconstrucție identitară, politică și culturală, care părea să vizeze doar intelectualitatea ”obscură și absconsă”, seminariile ciudate la care participau doar câțiva aleși, se dovedește a viza întreaga noastră civilizație, este, cu alte cuvinte, o revoluție în marș care ne vizează pe toți, funcționari, negustori, intelectuali, salahori, medici, copii, tineri, profesori, atei, creștini etc. Fukuyama scria în 1990 despre sfârșitul istoriei, în sensul în care căderea comunismului constituia deplina și globala recunoaștere a democrației liberale și a pieții ca ordine a societății globale, nu era un sfârșit ”material” al istoriei, ci unul metafizic, democrația asigura deplina recunoaștere (termen hegelian) a demnității umane universale, deci istoria ajunsese la finalul prin care proclama, chiar dacă nu în act pentru toată lumea, libertatea ca țel final și instauratio magna. Fukuyama a scris apoi și o carte, cam indigestă și simplissimă în interpretarea la Hegel. Tot el a scris, deja acum douăzeci de ani, o carte intitulată ”Viitorul nostru postuman”, deja depășită din punct de vedere ”futurologic”, dar foarte clară și la obiect încă pentru constatarea ”postumanului” ingineriei biopoliltice și biotehnologice.

Finalmente, ”sfărșitul istoriei” nu vine cu instaurarea democrației liberale, ci cu dispariția ei. Vine cu lașitatea comună de a apăra civilizația occidentală de barbarii dinăuntrul zidurilor, cu instaurarea ”corectitudinii politice” ca ultimă ideologie și cenzură a gândirii libere, cu regimurile totalitare soft ale ”creditului social”, în care purtarea măștii va deveni purtătoare de credit social, nepurtarea ei va deveni penalitate și scădere a creditului social, toate acestea fiind instrumente de coerciție experimentate in nuce în timpul carantinei pandemice, bineînțeles doar pentru ”siguranța dvs.”.

Șeful unei asociații de polițiști din New York acuză, revoltat, imunda campanie de presă împotriva poliției din SUA, care îi portretizează pe toți polițiștii ca fiind criminali. În același timp, nu poți citi nimic în “presa liberă” despre polițiștii uciși în aceste zile pe străzile Americii.

Urmărind ce se întâmplă pe străzile Americii zilele acestea nu poți să nu remarci similitudinile cu bolșevismul anilor 1916, 1917, 1918, cu demența revoluționară bolșevică care crea soviete de muncitori și soldați peste tot, care votau desființarea armatei și a poliției, degradarea ofițerilor, care puneau în practică vânătoarea de vrăjitoare, de kulaci, intelectuali, aristocrați, ofițeri, burghezi etc. Au sfârșit prin crearea propriei poliții care executa sumar dușmanii poporului.

Campaniile publice de îngenunchere, de spălat picioarele afro-americanilor, ritualurile publice de manifestare a penitenței pentru trecutul istoric, jurămintele publice de supunere la noua ordine a rasismului antirasist, toate aceste creații de laborator care devin astăzi ritualuri publice, penitență publică disciplinară dovedesc o imensă voință politică de autodistrugere, o extraordinară ură de sine a unei avangarde politice radicale care vizează impunerea unei noi ordini economice și politice care să încheie definitiv istoria Occidentului. După colț ne așteaptă noua ordine mondială leninistă carcerală, a noii clase angelice de eliberatori de sub imperiul cancerului libertății falsificate de “albul” criminal.

Anghel Buturugă

Treaba cu Soros și revoluția profesionistă

Odată lămurită principial chestiunea cauzelor de profunzime ale tulburărilor din SUA (vezi postarea anterioară), să vorbim puțin și despre „Soros”. Teza propagată actualmente de Establishmentul internaționalizat este că implicarea lui Soros în revoltele din SUA e un fake news rusesc. Și cine consideră că aceste revolte nu sunt ieșite chiar din spuma mării, ci au și o componentă esențială ce ține de implicarea unor grupări radicale de combat stradal (BLM, Antifa etc.) este, iarăși, idiotul util al trollilor ruși.

Despuiată de elementele conjuncturale, teza pe care o discutăm este, de fapt, următoarea: revoltele izbucnite în SUA sunt în folosul unor potentați și sunt direcționate de activiști/revoluționari profesioniști. A le analiza sub acest aspect nu presupune nici să pornești de la premisa că totul e o „înscenare”, nici să contești că mulțimile care ies o fac și spontan, sub imperiul stărilor emoționale amplificate de ecosistemul mediatic, nici să contești sau să negi chestiunea rasială din SUA. Înseamnă pur și simplu a atrage atenția și a căuta cine ar putea să profite de acest momentum. Cine are interesele, resursele și strategia.

Să pornești de la premisa că totul este nevinovat, organic și spontan ține de naivitate supremă. Și este contrazis chiar de profesioniștii activismului în civil, inclusiv de cei finanțați de Soros. Revoluție sponantă nu există – o spun chiar ei. Succesul mișcărilor sociale constă în organizarea lor și în tacticile dezvoltate. Așa a fost și în cazul delegitimării lui Slobodan Milosevici. Și în cazul revoluției din Egipt care l-a debarcat pe Mubarak. A nega aceste lucruri înseamnă a nega faptele.

Recent, Project Veritas a obținut câteva afirmații ale unor lideri ai Refuse Fascism despre un grant pe care Soros l-ar fi acordat acestei organizații a cărei principală revendicare, de la înființare, este înlăturarea lui Trump și a lui Pence din fruntea SUA. Refuse Fascism este implicată „pe teren” în revoltele din SUA, iar în massmedia mainstream este prezentă conducând mulțumile la Los Angeles și, parțial, în New York. Refuse Fascism este promotoare a tacticii protestelor non-violente. O tactică nu chiar așa nevinovată cum îi zice numele – e vorba de activism profesionist susținut de lideri special antrenați pentru așa ceva. Înseamnă tactici de protest stradal care să poată duce la doborârea celor care dețin puterea. De altfel, scopul declarat al Refuse Fascism.

Tot Soros, aflăm dintr-un material al politifact care demontează teza… că filantropul american ar finanța protestele violente din Minneapolis sau organizația BLM, finanțează totuși un website care conține baza de date cu resurse și organizații de la firul ierbii implicate în justiție rasială și combaterea abuzurilor poliției și finanțează, în general, orice organizație care are aceste scopuri. OK…

Așadar, da, Soros este implicat în finanțarea de activiști profesioniști cu rol concret în actualele revolte și cu interese concrete în justiția rasială (un fel de justiție de clasă) și în chestiunea arzătoare actualmente a poliției americane. Este un fapt admis chiar și atunci când se neagă teza tare (și exagerată, uneori special) a finanțării jafurilor de către potentatul american.

Și încă ceva despre combatanții fake-news-urilor de la ruși. Nu știu cum se face că au o „sensibilitate” atât de selectivă. Sunt deranjați de teza că Soros ar fi în spatele protestelor și o urmăresc asiduu. Nu sunt deranjați de alte teze, asumate uneori la nivel oficial de administrația Kremlinului, potrivit cărora da, SUA chiar sunt un stat fascistoid, rasist, care încalcă brutal drepturile omului. Adică, de acele teze care confirmă multe din sloganurile activiștilor „lui” Soros. Arbitrariu și selectivitate care arată încă odată că „rușii” sunt doar un element de imaginar politic folosit pentru a compromite orice teză indezirabilă pentru Establishment.

Pentru auto-desemnații anti-fakeri români este în mod particular interesantă această selectivitate. Să fie ei într-adevăr de acord cu afirmația oficialilor ruși, potrivit cărora SUA încalcă grav drepturile omului? Tocmai partenerul nostru strategic?

Wokeness, revoluție a elitelor pentru noul Leviathan

Exact ca și în cazul revoluției LGBT, actuala revoluție BLM este una susținută de Establishment și de marii potentați planetari – de regulă, foarte albi.

Sistemul mediatic, elitele politice, elitele culturale, marii filantropi, marile corporații și avangarda lumii de mâine (overlorzii digitali) au preluat și amplificat sloganistica, agenda și modul de acțiune al mulțimilor. Care mulțimi nici ele nu se manifestă întru totul organic și spontan, ci, cum este limpede, potrivit unor tactici de combat civic și stradal profesioniste.

Până și desființarea poliției (defund the police) este susținută mai ales de o subțire pătură de potentați care cu siguranță nu trăiesc în cartiere rău famate. Pentru restul boborului, apelul la poliție nu e un semn al „privilegiului”, ci lucrul pe care-l faci atunci când te pomenești cu un hoț în casă. Până la urmă, apropo de contractul social, dacă statul nu e în stare să-ți asigure această minimă siguranță, abia atunci contractul este încălcat și revenim în starea de natură hobbesiană, în care „homo homini lupus”.

Revenire care are funcția sa politică – re-impunerea noului Leviathan.

Metacolonizarea

Și avem revoluție în numele decolonizării, în numele rasei oprimate, a revoltei pure față de impurul sistem al nedreptății structurale. Tragedia acestei revoluții este aceeași ca toate celelalte – nu are alt sens decât cel al transformării într-o revoluție permanentă și totală care devorează totul, până și fiii și fiicele, darămite aliații.

Grotescul ei ține însă de alt mecanism – anume că o revoluție stârnită în numele decolonizării reprezintă, de fapt, colonizarea totală și ultimă a subiecților săi. Atât metaforic, cât și, mai ales, concret. Vocabularul conceptual al acestei mișcări nu se originează, cum cred unii conservatori recenți, în neomarxism. Acesta este doar o stație într-un drum care pornește de la iluminismul burghez istoric asociat cu grupările de tip Illuminati (și nu e nicio teorie a conspirației, e istorie, a se vedea, în acest sens, scrierile lui Reinhart Koselleck).

Totul începe de acolo: MANIHEISMUL meta-politic (moralismul purist proiectat ipocrit și fariseic în politică), CRITICA văzută ca demascare cu precădere a religiei revelate și a monarhiei absolute, dar și a politicului ca atare (deci, da, „teoria critică” e doar o actualizare recentă), legitimarea RĂZBOIULUI CIVIL văzut ca revoluție justificată pe baza purității societății abstracte (societatea, clasa muncitoare, rasa), se află toate în noua religie seculară a progresului instituită de iluminiștii masoni și devenită dominantă și deloc ocultă în era noastră.

Actualul război de rasă e doar o variațiune pe o partitură deja scrisă cu secole în urmă, pe acest cod perfecționat cu actualizări oportune care bootează însă cu aceleași erori fatale.

Așadar, actualii activiști ai africano-americanismului s-au auto-colonizat cu niște concepte inventate de găști secretoase de burghezi albi ipocriți care erau convinși că lor li se cuvine puterea absolută și că pot planifica, deci predetermina, cursul istoriei. O reală eliberare ar fi pornit nu de la astfel de varațiuni pe codul iluminist, tiranic, uzurpator și fariseic, ci prin descoperirea unui limbaj politic propriu, specific, realmente alternativ și reprezentativ.

Sclavia aproapelui nu deranjează

În multe orașe europene mulțimi au ieșit pe străzi să se solidarizeze cu „protestele antirasiste” din SUA. Black Lives Matter, injustiție rasială sistemică, exploatare, marginalizare etc.

Sclavia celui de departe, prelucrată ideologic, amplificată de releele deep state/deep media/deep net, mobilizează oportun. Între timp, sclavia reală nu deranjează. Mii și mii de femei, bărbați și copii estici – ca să mă refer doar la vecinii europeni – sunt exploatați în fermele bogătanilor din Vest. Șerg funduri, culeg sparanghel, își nenorocesc genunchii la căpșuni. Devin și sclavi sexuali. Uneori sunt uciși de patronii, adică stăpânii lor. Știți cazurile. Sute dintre ei își pierd sănătatea psihică și boli noi au fost denumite pentru afecțiunile lor. Bănuiesc că ați auzit de fenomenul badantelor.

Și asta e doar exploatarea brută, directă. Există și una realmente „sistemică”, dacă tot folosim vorbe mari. Țările din est ca rezervoare de forță de muncă ieftină pentru domnii din Vest. Ca piețe de desfacere pentru mărfurile lor calitativ inferioare celor produse pentru piața occidentală. Exploatați fără rușine cu salarii de mizerie și prețuri convergente cu cele din Vest.

Dar viețile acestora nu contează. Cine să se revolte pentru viața unui dezagreabil alb din est? Ah, acești estici, negrii convenabili ai Europei, căci sunt creștini și albi, astfel că putem să îi zdrobim, exploatăm și folosim fără niciun fel de fior moral sau civic.

Epurează-ți biblioteca, albule

Pe siteul NPR (un fel de Radio România) a apărut un text în care albii sunt îndemnați să-și privească critic bibliotecile, nu care cumva au pe rafturi numai autori albi, colonialiști? Așteptăm cu încredere momentul în care cărțile scrise de albi care perpetuează rasismul sistemic vor fi puse pe foc, așa cum și merită.

Morgan & Beszos sunt much woke

Ca de obicei, marile corporații nu ratează ocazia de a puncta la virtue signaling. Așa că CEO-ul JP Morgan, Jamie Dimon, făcu îngenuncherea ritualică, „committed to fighting against racism”, iar șeful Amazon, Bezos, a răspuns la un email al unui client supărat public, că altfel nu putea. În email clientul scrisese ceva despre all lives matters, dar Bezos l-a moralizat corespunzător, făcându-i învățământul politic de rigoare: BLM speaks to racism, băăi, țărănete deplorabil, zise el.

Well, that kind of wokeness speaks for itself.

Adevărul e că, până la urmă, „protestatarii” care au băgat spaima-n burgheji nu știu cum se face că n-au avut niciun fel de gând să-i deranjeze pe ăștia realmente mari măcar cu o petardă, ceva.

Alexandru Racu:

Dacă avem curajul să privim situația din America

fără prejudecăți, realizăm că interpretarea incidentului în urma căruia a murit George Floyd care a provocat mobilizarea antirasistă fără precedent din SUA este complet arbitrară. Mobilizarea nu a fost provocată de incident, ci de modul în care a fost interpretat incidentul. Cu toate acestea, pur și simplu nu știm dacă polițistul care l-a asasinat pe George Floyd era sau nu rasist.

Singura “dovadă” a rasismului respectivului polițitst constă în faptul că, alb fiind, a asasinat un negru. Până acum, nu s-a dat publicității niciun manifest asemănător cu cel al lui Dylan Roof, nimeni dintre colegi și cunoscuți nu a depus mărturie că respectivul polițist și-a exprimat vreodată convingeri rasiste, nimeni nu a identificat până acum vreo postare sau vreun comentariu rasist al respectivului individ pe rețelele de socializare.

Singurul lucru pe care îl știm despre Derek Chauvin e faptul că împotriva lui au fost înaintate mai multe plângeri pentru comportament brutal și abuziv, fără să fi dovedit cineva că abuzurile și violențele sale au avut ca țintă predilectă persoanele de culoare. Ceea ce înseamnă că putea foarte bine să fie doar un psihopat în uniformă – nu e musai să fii și rasist dacă ești psihopat – iar victima sa putea foarte bine să fie un alb sau un hispanic.

Dacă așa ar fi stat lucrurile, ar fi putut, eventual, chiar să scape basma curată. Dar cu siguranță nimeni nu ar mai fi dat foc întregii Americi. Cel puțin nu acum.

Citesc pe pagina de facebook a unui compatriot care, dacă nu mă înșel, predă pe undeva prin vest,

că “ar trebui să descurajăm noile generații să urmărească astfel de filme (Pe aripile vântului) care creează o imagine falsă, idealizată și clar rasistă despre trecut”. Printre altele, tinerele generații trebuie descurajate să vizioneze filmul deoarece acesta îi prezintă pe sclavii africani de pe plantațiile americane ca pe niște indivizi “[lipsiți]” de “autonomie individuală” și “incompetenți să ia propriile decizii”.

Trecând peste româna originală, mă întreb, totuși, dacă mi-a scăpat mie ceva. Se înghesuie tinerii din ziua de azi să vadă Pe aripile vântului astfel încât să fie necesară descurajarea lor? E descurajarea contactului cu o operă de artă noua metodă de cultivare a autonomiei individuale? De fapt, premisa de la care pornește acest cadru didactic îngrijorat de faptul că tineretul ar putea fi corupt prin expunerea la filme rasiste e aceea că tinerii sunt incapabili – dacă îmi dați voie să reformulez – să ia propriile decizii, motiv pentru care trebuie avertizați, descurajați și într-un final protejați prin cenzură.

Că mare parte din tineri au astăzi un orizont îngust de gândire în interiorul căruia își articulează viziunea politică e un lucru trist. Cu siguranță, cei câțiva pe care îi interesează cinematografia clasică, indiferent dacă vorbim de capodopera lui Fleming sau de filmele de propagandă comunistă ale lui Eisenstein, sunt pe cale de a-și forma un orizont mult mai larg și de a dobândi, drept consecință, un grad mai mare de autonomie individuală. Dar în opinia unora, a căror menire se presupune că ar fi luminarea minților, acești tineri care ies din rând ar trebui să fie descurajați, eventual încurajați să semene mai mult cu media consumatorilor de cinema de vârsta lor care n-au văzut niciodată un film mai vechi de cinci ani.

În altă ordine de idei, chiar nu cred că electoratul lui Trump din rândul tinerei generații se inspiră din Pe aripile vântului. Principala sa sursă de inspirație o reprezintă aberațiile comice ale progresismului contemporan la care asistăm și zilele acestea și care își produce, inevitabil, caricaturiștii mai mult sau mai puțin talentați, de la Milo Yiannnopulos până la Trump însuși. Trag însă nădejde că încercarea unora de a-i descuraja să vadă Pe aripile vântului – pentru că nu-i kușer și s-ar putea să-i învețe la prostii – le va stârni, în schimb, curiozitatea. Nu numai lor. Ci tuturor tinerilor care, în ciuda educației proaste la care sunt expuși, aspiră încă la autonomia individuală.

 





Source link

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *